©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

 










<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>

Copyright © Dana Mindru

Cercul s-a închis

unt plictisit si sila simt cum ma copleseste. 
Azi nu am chef de lucru, 
dar nu am chef sa stau. 
O locuinta goala fara un pic de suflet, 
iar eu printre acestea ca mobila, 
incert. 
Ce caut eu aicea? 
Ce rost au toate astea? 
Nimic nu ma mai misca. 
Nimic nu pretuiesc…

Un nou drum la serviciu 
si-un altul inapoi. 
Din nou o noapte singur 
si iarasi ma trezesc. 
Cumplita repetare de viata si de moarte.

Plec totusi catre munca, 
nimic nu ma atrage. 
E-o zi frumoasa, parca, 
dar nici nu o observ. 
Ce-mi pasa mie daca 
azi soarele rasare, 
azi soarele apune 
si maine-apare iar? 
Ce-mi pasa mie oare 
de frunza care cade din creanga de artar? 
Eu viata mea 
si frunza o are pe a ei.

Copilul fara minte il vad cum iar se stramba
si isi schimonoseste mutrita intr-un colt. 
Arunc sageata-mi aspra 
si-l vad cum cade-n laturi 
ca un catel ce simte un pumn de la stapan. 
Vecina cu un zambet cat usa de deschis
priveste insistenta ca poate s-o observ. 
As vrea sa-i spun o vorba, dar nu o mai gasesc. Trec mut pe langa dansa fara sa o privesc. 
O vad cum se crispeaza si cum se intristeaza 
si cum gaseste iute 
motive de barfit. 
De fapt de ce imi pasa? 
Cine e pentru mine? 
O piatra oarecare din drumul spre servici.

Pasesc. Asfaltul care 
imi umbla pe sub talpa 
de ieri… de-o vesnicie imi pare cunoscut. 
Ii stiu si groapa veche 
si piatra dislocata, 
iar dala sfaramata e-acolo de un veac. 
Inaintez pe drumul ce-l stiu pe dinafara. 
Un altul intr-o viata nici n-am mai invatat. 
De ce as mai cunoaste? 
Doar fac economie 
de viata 
si de aer 
si poate si de pasi. 
Un drum prin alta parte ar fi pe ocolite. 
Acesta stiu mai bine 
ca este cel mai scurt. 
Il fac si-l stiu de-o viata. 
El e clepsidra mea.

Merg. Nici o noutate. Aceleasi vechi figuri. 
Mai scad putin si ritmul. 
Mai stau. Am obosit? 
Acelasi drum si-n fata si-n spate. Kilometri. 
Nimic in plus sau minus. Nimic in lateral. 
M-am plictisit de drumuri. 
Nu vreau sa mai pasesc. 
Si totusi trag calcaiul si talpa dupa mine 
cu cheful cel mai mare al unui osandit. 
Ce mult pare-nainte! 
Ce mult pare in urma! 
Aceeasi plictiseala! 
Acelasi gri decor! 
Incerc sa infrunt drumul si sa pasesc in forta.

Cladirea langa care acum am poposit 
imi pare cunoscuta. 
Desigur, de o viata. Si totusi am vazut-o 
inca o data azi. 
Piciorul pedaleaza pe drumul de sub mine, 
dar cand ma uit in juru-mi 
decoru-i nemiscat. 
Aud tocul cum bate ritmat pe-asfaltul rece, 
dar blocul de alaturi ramane neclintit.

Vad masti fara expresii cum trec pe langa mine. 
Din spate una hada ma zguduie putin. 
Ma-ntrece si dispare desi pasesc, se vede. 
Scazut-am oare pasul 
sau stau mai mult pe loc? 
Prind brusc un chef de munca si ma avant la drum. Inaintez in forta, 
dar toti ma depasesc. 
O mana nevazuta ma-mpinge-n piept si parca 
la glezne am o sfoara 
care imi tine drumul oricat as alerga. 
Trotuarul de sub mine ramane-n loc de parca 
sunt o fotografie a unui om grabit. 
Pantofii mei cei negri pasesc pe benzi rulante, 
dar nici un metru-n fata nu au inaintat.

Un zid pe care ochii-mi 
nu il mai pot percepe 
parca pe nesimtite in drum s-a ridicat. 
E strada mea, pe care 
de-o viata si mai bine 
cu ochii inchisi in stare sunt ca sa o strabat. Pasesc. Pasesc prosteste, 
dar talpa mi-e lipita. 
Ce zice oare lumea vazandu-ma aici? 
Privesc oamenii strazii cum trec pe langa mine.
Sunt o figura care nu le spune nimic. 
Si trec, si trec in graba cu ochii plini de pofte 
si se indeparteaza fara sa-i mai zaresc. 
Doar eu, pasind intruna pe mijlocul aleii
balanganindu-mi pasii, dar fara sa pasesc.

Am obosit si zidul 
nu vrea sa mai coboare. 
Nici mana nu mai trece de paravanul dur. 
Un geam din aer pare si totul ma opreste 
sa nu mai merg spre slujba, dar nici sa ma intorc?

Sa ma intorc pesemne… Efortu-i fara margini. Urmandu-mi cu greu trupul 
ma mir ca pot sa merg… 
Spre casa deci, batrane. Stupoare! Chiar pasesc! Si drumul de sub tocuri ruleaza nebuneste. 
Nu stiu ce las in urma. Doar oameni disparind.

Si iata-mi casa. Intru? 
Nu, nu, nu vreau sa urc. 
Brusc vad ca orizontu-mi e larg si-nalt nainte-mi.
Ce-ar fi sa-ncerc sa caut iar capatul de drum?

Spre nord o iau acuma. Nu stiu nici incotrova
caci calea pare noua, nu am mai fost pe-aici. 
Nici nu stiam, se pare, 
ca este-un drum prin jur. 
Pasesc, pasesc, dar iarasi simt zidul cum ma tine.
O iau spre est acuma. Desi-i orasul meu, 
nu recunosc orasul. Parca as fi strain. 
Cu pieptul, in durere, iar ma izbesc de zid.

De ce sa nu am voie sa merg pana departe? 
Doar lumea este larga, desi nu pot s-o vad. 
Zile la randul parca zidul se tot restrange 
si pasii mei pe strada devin tot mai putini. 
Oriunde as porni-o, mereu acelasi zid. 
Renunt. Renunt cu totul. 
Ma limitez la lumea
in care totusi zidul
ma lasa sa ma misc.

*  

Azi am facut iar drumul 
cel vechi de-o viata-ntreaga, 
dar mult mai scurt imi pare decat de obicei. 
Copilul iar se stramba la mine dimineata. 
Vecina iar se-ncrunta ca n-o salut. 
Ei si?

Simt cercul cum se-nchide in jurul meu continuu
si centrul lui se pare ca-i camera mea si eu. 
Impins sunt de la spate sa-mi limitez plimbarea.
Nici n-aveam chef de drumuri. 
Oricum ma plictisesc.

Cu fiecare clipa ce trece ma inchide, 
captiv in cercul care tot moare neincetat. 
M-a prins tocmai pe mine aicea inauntru 
si vrea sa ma inghita incet, ca pe un drog. 
Si lumea cea grabita se misca fara noima 
si-o vad cum iar dispare dincolo de-orizont. 
Doar eu stau intre ziduri 
si vad de la fereastra 
ce larga era lumea si cat sunt eu de mort.

Cercul s-a strans in juru-mi. Acum ma devoreaza 
si parca nu-i ajunge ca m-a imprejmuit. 
Sunt imbracat in cercu-mi, 
dar nu ma mai incape 
si ca o haina stramta incepe-a ma jena. 
Absorb zidul in mine. 
Il simt cum se cladeste in maduva spinarii 
ca o coloana dura ce-a mai ramas din zid.

Ma simt anchilozat de-atata nemiscare, 
dar cum sa am pretentii sa ma mai pot misca?

*

Azi zidul nu apasa. 
L-am inghitit cu totul si zidul sunt chiar eu. 
Dar zidul e si-afara 
iar dupa zid e lumea. 
Ce-mi pasa ce e dupa? Eu lumea n-o mai vad.

Sunt plictisit si sila simt cum ma copleseste. 
Azi vreau sa merg la lucru, dar trebuie sa zac. 
O locuinta goala cu-un suflet care tine 
de astazi loc de ziduri, 
iar eu, morocanosul, 
biet egoist zidit. 
Ce caut eu aicea? 
Un zid solid ca mine 
ar merita pesemne sa tina-n spate-o casa 
si cercul cel din mine ar merita sa stranga 
nu sila, nu uitarea, 
nu nemiscarea-n el.

Biet limitat in mine cu ziduri de cetate 
abia acum duc dorul 
vietii ce n-am trait.

Bucuresti - Mai 1996  

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>