©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

 










<Inapoi la ROMAN


7,2 grade pe scara Richter

Roman premiat la Concursul National de Creatie Literara "Mihail Sadoveanu" (1992)

REZUMAT | FRAGMENT

Motto: Daca nu-ti place lumea in care traiesti, inventeaza-ti-o singur!

ntra la "Casata". Lumina blânda o incalzi si se aseza intr-un colt de unde putea sa priveasca toata incaperea. Isi comanda ca un copil pofticios cele dorite si astepta. Atmosfera era placuta aici, primitoare si calma. Muzica suna in surdina din difuzoare, lumea vorbea in soapta la mesele mici, cadrul o imbia si o facea sa uite ora târzie si grija zilei de mâine sau a celei trecute. Nu-si scosese haina dintr-o precautie pe care nici ea nu si-o putea explica, desi era cald si bine inauntru. Chelnerita aparu vioaie cu prajiturile pe o tava iar Laurei i se facu brusc o pofta grozava. Degusta cu placere fiecare bucatica si incerca sa-si aminteasca de timpul in care mergea cu cele doua prietene din liceu la cofetarie, pe vremea când mai chiulea de pe la vreo ora. Ce frumos era si ce bine se simtisera impreuna! "In seara asta nu-mi voi aminti decât de lucrurile placute ale trecutului", isi ordona Laura in timp ce ridica privirea zâmbitoare spre usa de la iesire. Tresari neplacut surprinsa ca dintr-un vis urât. il urmari cu privirea pe Mihai apropiindu-se de vitrina cu prajituri. Alaturi de el pasea o tânara blonda, inalta, cu trupul zvelt si tenul curat, pulsând a tinerete. Laura lasa sa-i cada lingurita in farfurie urmarind cu ochii larg deschIsi perechea ce se apropia in tacere de masa ei. Mihai isi roti privirea prin sala, isi opri ochii asupra Laurei, asteptând mut, fara sa schiteze vreun gest, urmarea. Isi aminti de fata de lânga el si ii spuse ceva, in soapta. Zâmbi apoi fortat spre Laura si misca din cap in semn de salut. Laura se gândi un moment la gestul cu care sa-i raspunda si deschise doar buzele mimând un salut neauzit, pentru ca cel din fata sa sa inteleaga ca il observase. Mihai nu se clinti din loc, desi blonda se departase putin privindu-l iscoditoare si asteptându-l s-o urmeze. Laura isi muta agitata privirea de la fata blonda la Mihai care ramasese tintuit locului la câtiva pasi departare de masa Laurei.

Ridica degetele in dreptul umerilor schitând un ramas bun scurt, se rasuci pe calcâie si porni fara nici o expresie pe chip spre iesire. Blonda intoarse capul in ultimul moment spre Laura, analizând-o curioasa, ca si cum ar fi putut gasi motivul tacerii bruste a insotitorului ei la masa aceea. Laura isi ridica mâna la tâmpla sprijinindu-si tulburata capul, golita de gânduri si sentimente ca dupa un accident. Se ridica, lasând cafeaua neatinsa, nestiind ce sa faca, incotro sa se indrepte.

Dorea sa plece, dar si sa ramâna, sa-l vada disparând in intunericul de afara, dar si sa uite. Se rezema intr-o mâna de masa, iar cu cealalta mâna sprijinindu-si capul pe care-l simtea invârtindu-se. Privi ceasul cofetariei exact in momentul in care minutarul se muta la minutul al douazecilea al orei noua. Era cazul sa mearga acasa. Aventura s-a sfârsit. Dar nu reusi sa se tina pe picioare si se aseza inapoi pe scaun cu fruntea ascunsa intre palme, fara sa plânga.

Il revedea pe strada, vorbindu-i si privind-o sincer, incât i se parea ca nimic strain nu ii poate desparte, ca totul e prevazut ca acea discutie unilaterala, intre Laura cea tacuta si Mihai cel, dintr-o data, prea vorbaret, sa aiba loc chiar atunci, in acea clipa. Dar filmul intâlnirii de la prânz se estompa si aparea figura vesela si blonda iscodind-o curioasa. Isi simtea tot corpul incordat si, incetul cu incetul, tremurul picioarelor se intinse pâna sus, la brate si la umeri. Se stârni agitatie in jur, de parca tulburarea dinlauntrul ei declansase o adevarata catastrofa si in afara trupului sau, ca si cum intregul univers participa la prabusirea ei. incerca zadarnic sa-si potoleasca fiorul din corp, privea imprejur cu ochii incetosati, incapabila sa-si clarifice imaginea. Femei si barbati cuprinsi intr-un dans al fricii fugeau disperati spre iesire. Copiii incepura sa plânga, alergând dupa parinti. Un geam se sparse cu putere ca si cum un trup trecuse prin el. Muzica se intrerupse brusc lasând numai zgomotul infernal al agitatiei umane in cercul strâmt al vietii si al mortii. Se ridica nesigura pe picioare, dar corpul ii tremura fara incetare. Desprindea din vacarmul general doar un cuvânt strigat din toate directiile, la inceput murmurat cu teama, prinzând amploare pâna la disperarea strigatului adunat din toate piepturile. Cutremur! Se uita in jur cautând o explicatie sau o directie incotro sa se indrepte. Spuse timida catre cineva care trecu furtuna pe lânga umarul ei:

– Ce se intâmpla?, dar nimeni nu ii mai raspunse. Trebuia sa gaseasca singura raspunsul.

O lua incet, clatinându-se, spre iesire, dar se opri, caci seismul ii zdruncina cu atâta forta corpul, incât nu putea inainta nici macar cu un pas mai aproape de usa. ingenunchea slaba la fiecare pas si incerca zadarnic sa-si recapete echilibrul. O femeie o lovi in goana ei nebuna si o trânti pe podeaua de ciment. in jur, oameni intr-o alergatura continua, incatusati de groaza si de tipetele blocate in gâtlej. Peretii scrâsnind funebru din dintii lor de beton. Lampile zdranganind taios. Paharele rostogolindu-se pe mozaic. Totul intr-un dans al mortii pe o melodie infioratoare compusa din doar trei note stridente si nearmonizate: cu-tre-mur!

Vazu zidurile, acele ziduri puternice balansându-se moi ca de guma, haotice in stânga si-n dreapta, rasturnându-se cu ciuda spre interior, antrenând totul in miscarea lor greoaie spre pamânt. Vazu peretele din fata ei fisurându-se si incerca sa se ridice. Praful se stârnise si lumina se stinse dintr-o data declansând alte si alte strigate si zgomote surde de oameni lovindu-se intre ei si de ziduri. Vazu in ultima strafulgerare de lumina oameni imbrâncindu-se unii pe altii, prinzând fara veste o ura teribila unul impotriva celuilalt, nascuta din incercarea dureroasa de a se sustrage cu o fractiune de secunda mai devreme decât cel de alaturi din dansul zidurilor fisurate. Laura se agata de o coloana, tinând-o strâns in brate de parca incerca prin imbratisarea sa disperata sa opreasca seismul. Auzi in spate primul perete sfarâmat, cazând ca un bolid pe ciment, antrenând gemete ingrozitoare. Cazu si ea pe mozaic, simtindu-l rece prin haine, vazând, la lumina care mai patrundea pe ochiurile de geam ramase, tavanul prabusindu-se greu, odata cu zidurile. Totul cazu in interior ca un castel din carti de joc cladit pe o masa fara un picior. Teribilul scrâsnet al peretilor rasuna ca un ecou sinistru peste ceea ce fusese cofetaria, alunecând peste tot ce mai era inca materie. Era blocata sub zid, desi norocul – pe care nu credea ca il are – ii lasase in jurul capului un spatiu destul de larg, atât cât sa mai poata, inca, respira. Praful o ineca iar gemetele, razbatând printre ruine, o ingrozeau. Cutremurul se sfârsise. Miscarea ondulatorie se oprise, dar nu si caderea neintrerupta a zidurilor ce glisau mereu in jos, peste mormanul de beton sfarâmat. O cladire construita de oameni, gândita si calculata in cele mai mici detalii, atât de usor darâmata de forta razvratita a naturii. O putere imensa, ca de sfârsit de lume, ca si cum pamântul nu fusese altceva decât o bila azvârlita de un incepator intr-o sala de popice.

Zidul o apasa iar praful ii acoperea fata incremenita de spaima. Nu putea sa plânga, nici sa strige. Era inutil, deoarece isi inchipuia ca deasupra sa zac tone de moloz si oameni striviti de blestem. Totusi lacrimile ii pornira pe obrazul acoperit de praf subtire, macinat de ziduri, lasându-i doua riduri ude pe un desert uscat. Auzea plânsul adunat de sub darâmaturi si se gândi ca acesta e mormântul pe care si-l aflase alaturi de alte fiinte nevinovate ca si ea. Se gândea ingrozita ca tot ce putea face era sa-si astepte moartea ca pe efectul intârziat al unei otravi cumplite, stiind ca a inghitit-o din greseala altcuiva. Nimic nu i se parea mai inforator ca bocetul prelung pe atâtea voci, deslusit printre zidurile moarte, mai disperate sau mai resemnate, puternice sau abia gemute. Isi simtea inima agitata incercând sa-i sparga pieptul si ar fi preferat sa fi murit din prima clipa, zdrobita de ziduri. Corpul ii era intreg, desi nu si-l mai simtea, dar rana – daca exista – nu dadea semne de durere fizica, ci doar sufletul ii plângea incet, neauzit, fara sa participe la strigatele oamenilor de alaturi. Nu stia cum trece timpul in astfel de situatii: prea repede sau mult prea lent? Auzea continuu glasurile strigând deznadajduite dupa ajutor, gemete de durere din toate partile si banuia ca exista si morti foarte aproape de ea, sânge si rani cumplite, lacrimi si zvârcoliri finale, ca intr-o pagina de scenariu de film de groaza. Numai ca aici nu mai era vorba de opera premiata la festivaluri a unui mare regizor, ci natura era cea care preschimbase tot decorul cald si luminat al orasului intr-un morman de praf, fara sa mai ceara sprijin recuzitei sau asistentului de regie. Un film ingrozitor, cu actori striviti de vii sub ruine, totul pentru a parea o filmare cât mai autentica prezentata unui juriu necunoscut spre pemiere.

– Cât beton prabusit peste mine! Ah, blocul?! Nu se poate! Daca s-a prabusit si blocul de deasupra cofetariei? intreg blocul? Totul deasupra mea? Tone de beton? Zeci de vieti distruse? Nu, nu ma vor gasi! Sunt prea departe de suprafata!Oh, Doamne!, o trecu un fior, dar daca seismul a fost atât de puternic incât tot Bucurestiul e la pamânt? Se gândi ca sanse sa supravietuiasca o zi–doua ar fi, dar numai gândul ca afara nu mai exista oameni care sa o salveze o ingrijora, incât isi simtea parul albind prematur. Sa sper oare ca voi rezista pâna la capat? Ca ma vor gasi vie? Ca nu ma vor ridica de aici ca pe o placa de beton strivit? Oare am atâta putere? Afara, oare, mai exista oameni? Cu trupurile intregi si cu sufletele ranite? Oare Mihai a patit ceva? Iesise din cofetarie? Se gândeste cât de cât la mine? Ca poate sunt aici, sub zidurile acestea grele, fara aer si fara lumina, fara nici o sansa, poate, de a rezista? Fara aer?! Oh, fara aer?!

.....finalul fragmentului.....